"Prietenii" care se dau prieteni

Acum 5 minute am incheiat o conversatie foarte neplacuta pe YM. Cu sigurantza li se intampla fiecaruia dintre noi, dar mie deja mi s-a mai intamplat o data luna asta asa ca am simtit ca nu mai pot si iata-ma cum ma racoresc pe blog. MA ENERVEAZA LA CULME cunostiintzele cu care ma intalnesc (sau vorbesc pe YM) dupa o perioada mai lunga, cu care nu am mai pastrat legatura in timpul asta, si care dintr-o data se dau foarte afectate de absentza mea in vietzile lor. Incep cu reprosurile gen: "mey, dar nu ai mai dat si tu nici un semn...","puteai si tu sa dai un telefon", "nu am mai ieshit si noi la un suc de...nu stiu cand", "ce faci? mai traiesti?" and so on. Ma streseaza ca ma invinovatesc pe mine ca nu am mai dat nici un semn. Asa e. My bad. Nu am dat. Dar daca ei mi-au simtit lipsa asa de mult de ce dracu' nu au pus mana pe telefon si sa-mi dea EI unul????? Sau e pe undeva vreo regula nescrisa ca ei nu pot decat sa stea si sa astepte sa sun eu? Frate, daca te dai mare prieten cu mine, atunci initiativa mai trebuie sa vina si din partea ta. Poate eu am avut ceva important de facut si nu am avut timp, sau poate am uitat. Dar eu nu ma apuc sa fac pe victima si nici sa-ti povestesc ce rau imi pare ca nu te-am vazut...imi asum vina. Nu reprosez. Cel mult zic "Ar trebui sa mai ieshim si noi la un suc".
Si nu stiu cum se face ca intotdeauna ma vad cu prietenii adevarati...ei nu-mi reproseaza niciodata ca nu dau telefon; pentru ca daca trec cateva zile si nu am dat eu, dau ei...fara fraze gen "De ce nu m-ai sunat in ultimele 3 zile?"

Viatza la tzara

Weekend-ul trecut mi-am vizitat bunica...o chestiune care mie de obicei nu-mi face placere. Eu sunt un om care iubeste orashul shi tot ce tine de el (de la poluare pana la faptul ca pot alege unde sa merg in fiecare seara). Nu ash putea trai la tzara, din mai multe motive: imi place sa fac baie in cada, nu-mi plac animalele, sunt alergica la praf, ma plictisesc ingrozitor si la tzara nu exista posibilitati de angajare in publicitate :). Buuun. Doar ca weekend-ul asta a fost putzin diferit de toate celelalte. De obicei ma revolt, vreau sa plec cat mai repede, mai am si niste verisori foarte evoluatzi (not) care stau pe capul meu cand vorbesc la telefon cu prietenul. Acum, m-am dus hotarata ca pentru cele 2 zile cat aveam sa petrec acolo, sa-mi accept soarta. Asa ca in loc sa stau in casa toata ziua, sa ma uit la tv sau sa butonez la laptop (asa cum a facut fratele meu, si el un mare fan al vietzii intr-o urbe), sa-mi stresez prietenii cu telefoane in care ma plang de cat de tare m-am plictisit, sau sa citesc ca disperata 3 cartzi in 2 zile, mi-am luat soarta in piept si am ieshit in curte. Probabil ca am inceput sa ma maturizez, pentru ca a fost destul de placut (nu atat de placut ca o narghilea la Valea Regilor, dar oricum). Am stat la vatra, langa tuciul in care fierbea nu stiu ce, am incalzit apa in oale de pamant, am observat procesul de fabricare al bauturii noastre de toate zilele (tzuica), m-am batut cu curcanul (nebun animal), am observat si eu ca am un caine care rade, am stat seara si m-am uitat la stele, mi-am imbogatzit vocabularul cu cuvinte gen fanar, lavitza, cauc si alte asemenea regionalisme (bunica mea sta pe langa Valcea). Acum stiu si cum le cheama pe vacutze, cate prietene are verisorul meu (de data asta chiar am vorbit cu el), cate gaini creshte bunica mea si tot felul de chestii de genul asta. Bineinteles, asta nu inseamna ca de acum va fi o placere sa merg la tzara, ci mai degraba ca m-am resemnat cu ideea. Si ca de fiecare data cand ma intorc de acolo, ii multzumesc lui D-zeu pentru viatza pe care mi-a dat-o, ca eu stiu ce e ala internet, teatru, opera, iesiri la suc cu prietenii. Si nu stiu cine a zis ca viatza la tzara e mai sanatoasa?!? De ce ar fi mirosul balegii de vaca mai bun decat mirosul fumului de mashina?????

"Si au traiti fericiti pana la adanci batraneti..."

E fraza cu care se incheie orice basm care se respecta... dar imaginea pe care o sugereaza - o viata intreaga petrecuta unul langa altul de doi oameni care nu au facut altceva decat sa se iubeasca - nu prea reflecta realitatea vietii de cuplu. Sa crezi ca numai dragostea e suficienta pentru ca totul sa mearga perfect e total eronat. Din proprie experienta, ca sa pastrezi o relatie de cuplu e nevoie (pe langa iubire) de incredere, eforturi, tone de rabdare si intelegere, comunicare, ce mai- de o groaza de chestii adiacente iubirii. Incepem o relatie avand in minte tot felul de imagini prefabricate despre cum ar trebui sa se desfasoare viata noastra in comun. Ni se pare ca totul ar trebui sa fie numai lapte si miere. Si apoi ne dam cu capul de realitate - "mama lui nu ma poate suferi", "prietenele mele nu il suporta", "ai ei cred ca sunt prea inalt, prea scund"; sau "nu-ti mai lasa sosetele murdare in mijlocul sufrageriei", "schimba programul", "mai gateste si tu ceva" - si ne doare. Nu intelegem ce nu merge. Ei bine, poate merge, doar ca noi suntem prea ocupatzi sa facem comparatii cu imaginea ideala pe care o avem in minte. Cred insa ca doar prin "negocierea" vietii traite impreuna putem ajunge sa depasim aceste asteptari si sa le inlocuim cu altele, sper mai obiective. Eu inca nu mi-am invatat lectia, inca mai am astepari idealiste, desi imi dau seama ca numai mie imi fac rau. Toate par logice in teorie, dar cand vine vorba de the real thing...lucrurile se schimba. E clar ca inca mai am de invatat. Cand cunosc un baiat, imi creez un fel de imagine in minte, si daca el nu se dovedeste asa cum mi-am imaginat, ma desumflu imediat. Probabil, cand o sa ma fac mare :), o sa incetez sa fac asta si o sa astept sa descopar treptat ce are sa-mi ofere respectivul, nu sa ma astept, de la inceput, la cai verzi pe peretzi. Sper.

Marea, singura mea dependentza

De cand ma stiu, in fiecare vara merg la mare. Am schimbat statziunile, m-am schimbat eu, s-au schimbat prietenii, marea a ramas mereu aceeasi. Nu ma deranjeaza rutina asta, in fiecare an astept sa ma intorc si stiu ca si ea ma asteapta. Nimic nu mi se pare mai frumos decat sa lenevesc la soare si apoi sa las marea sa ma mangaie...imi place mirosul meu atunci cand ies din apa. De fiecare data simt ca iau o parte din ea cu mine ; as lua-o pe toata daca as putea. Marea imi da stari diferite, sunt exact ca ea: cand calma si plina de liniste interioara, cand agitata si furioasa. Cand vreau sa ma calmez, sa ma regasesc, ma plimb pe mal, las nisipul umed sa-mi alunece printre degete si valurile sa-mi sarute picioarele; sau o ascult pur si simplu. Stiu ca stie ce sa-mi spuna...Cateodata mi se face dor, as vrea sa pot oricand sa merg pe plaja, chiar si iarna.Poate ma mut la mare


Pe plajă (Iulian Boldea)

pe plaja cu stele de mare străvezii
valurile se succed unul după altul.
trecutul secret al mării se aude
departe aproape aproape departe
ca o spaimă catifelată
ca un arhetip neînţeles
ca o formă mereu schimbătoare.
doar umerii mei de nisip şi meduze ascunse
în arhitectura tivită cu taină
a valurilor.

Sa-mi iau sau nu pistol?????

...asta o fost tema centrala de discutie aseara. Durata: aproximativ 1h si 30 min. Participanti: 2 pro, unul contra si unul cand de o parte, cand de alta. Concluzia: fiecare cu a lui (ca de fiecare data).
Problema a fost intoarsa pe toate partile, fiecare a venit cu argumente, argumente plauzibile in viziunea celui care le aducea si infantile in viziunea celor care le contracarau. Ca sa fac un rezumat, cei pro (care chiar au de gand sa-si achizitoneze unul) au invocat, evident, autoapararea, sustinandu-si cauza cu argumente gen - daca fac pana in the middle of nowhere si in timp ce schimb roata ma ataca cineva? (sure, sure); sau - daca vine un nemancat sa-mi fure portofelul, eu ce sa fac, sa i-l dau pur si simplu? (nu, frate, mai bine-l ciuruiesti).
Pur si simplu, nu-mi pot imagina o persoana care umbla tot timpul cu pistolul de frica unui potential atac, le-am spus. Nu o sa-l avem in permanenta cu noi, au replicat. Si atunci care mai e rostul???? (ma intreb). Daca se intampla ceva tocmai cand pistolashul dragalashul zace linistit in noptiera in timp ce detinatorul umbla bezmetic prin orash?
Au reusit sa ma convinga (cat de cat) cand s-a adus in discutie posibilitatea ca un "respectabil domn" ar putea intra peste mine in casa. Chiar si aici mi s-a parut ca o alarma care sa protejeze intrarea ar fi suficienta. Nu de alta, dar cred ca as paraliza de frica daca m-as pomeni cu un oaspete nepoftit peste mine la dush; si chiar daca as fi pe faza si as apuca sa trag nu cred ca as mai avea luciditatea necesara sa ma gandesc sa-i trag in picioare. Si daca l-as omori?? Life goes on, mi-au spus, el a cautat-o, esti in autoaparare. Autoaparare in fatza legii, dar in fatza mea? Cum sa mai traiesc normal stiind ca am luat viatza unui om, fie el si un infractor de cea mai joasa spetza?? Imi imaginez ca o chestie ca asta te marcheaza (but that's another story).
And how about the kids? Cum sa cresc copii intr-o casa unde oricand ar putea sa dea peste o arma? Si daca-l tin in afara zonelor unde pot ei ajunge, atunci probabil ca nici eu nu o sa pot ajunge la el in caz de urgenta....si l-am luat degeaba.
I rest my case.

Always Coca-Cola

Or how about never Coca-Cola?

Pentru multa vreme am fost un consumator fidel de Coca-Cola; in ultimul timp(asta insemnand in ultimii 2 ani), m-am reorientat. Am trecut la Pepsi. Acum, nu inteleg cum am putut vreodata sa cred ca Pepsi nu se ridica la nivelul Coca-Cola.Am deviat de la subiect asa ca o sa revin. Motivul, pentru care toti ne-am adunat astazi aici, este...(zgomot de tobe) noua campanie Coca-Cola. Prin natura meseriei pe care mi-am ales-o ma lovesc la tot pasul de publicitate (probabil si pentru ca publicitatea este rezultatul palpabil al muncii celor ca mine, care stau in spatele cortinei). Am invatat, cu timpul sa nu mai judec o reclama in functie de preferintele mele pentru produsul respectiv, ci mai degraba doar prin prisma calitatii executiei.
Acum ceva timp stateam cu gasca si faceam D-zeu stie ce prin casa, cand la TV, se difuzeaza minunata executie....toata lumea la unison (but me, evident): Ce misto reclama asta! Super tare si alte asemenea laude. Eu, stiindu-ma patita de pe vremea musculitzei Vodafone cand am fost singura care a avut ceva de obiectat, ma fac mica intr-un colt si astept sa o mai vad o data ca sa fiu sigura ca am vazut bine. Dupa cateva zile, m-am convins: always coca-cola a murit. In schimbul ursuletzilor polari de altadata (super simpatici de altfel) , am gasit de data asta niste vietuitoare desenate(probabil), de origini inca necunoscute pentru mine(poate ma lumineaza cineva).In afara de faptul k actiunea kiar da senzatia de vivacitate, de actiune, dragutele vietati nu imi inspira nimic, nu trezesc in mine nici urma de dragalasenie(poate doar alea mici si pufoase care se lipesc de sticla).In nici un caz nu ma fac sa beau Coca-Cola. Prima data cand m-am uitat la spot, nu am priceput mare lucru; de asta am si asteptat sa-l mai vad ca sa-mi exprim parerea; Si sloganul "The Coke Side of Life”,infinit mai slab decat "Always Coca-Cola". Si ink o kestie, nu prea ma dau in vant dupa animatii. Oricum, se pare k parerea mea este contrar parerii generale, pentru k reclama a prins si in Romania la fel ca si in Statele Unite (unde niste neni au luat 150 milioane $ pt kestia asta).
In fine, eu de mult nu ma mai las influentata de publicitate, decat asupra produselor noi, asa k, pot spune cu mana pe inima, ca si daca spot-ul s-ar fi gasit printre favoritele mele, tot nu m-as fi intors la Cola. Pentru ca Pepsi e mai bun. Punct.

Generatia celor crescuti cu cheia de gat...

Citeam zilele astea un articol....despre diferentele dintre generatii; de fapt, dintre noi cei care am crescut in fata blocului, jucand "Ratele si vanatorii", "Tara, tara vrem ostasi" si am colectionat "surprize" de la gume de mestecat si intre copiii de astazi ale caror vieti se invart in jurul problemelor cu adevarat importante: mp3, mobile, tzoale. Nu imi propusesem ca primul meu post sa fie legat tocmai de chestiunea in discutie, dar a venit de la sine; sau poate a fost soarta: tocmai azi cand am citit articolul mi-am facut si timp sa postez. Stand si analizand, nu pot sa ajung decat la concluzia ca sunt o norocoasa. Am avut parte de toate. De julituri in genunchi, (kiar si pe fatza- de la mai sus amintitul "Tara, tara, vrem ostasi"), de jocuri gen "Flori, fete sau baieti", am mers in tabere unde am stat 9 in camera, si pentru ca mancarea era atat de proasta, cand am ajuns acasa am mancat pana am vomitat :), mi s-a cerut prietenia si permisiunea de a fi sarutata... Acum, ca din instinct dau drumul la calculator (ca si cand ar fi aici dintotdeauna), ma vezi toata ziua cu telefonul la ureche (ba am kiar 2, ca o singura retea nu mi-era de ajuns), mi se pare ca google si yahoo sunt granted, printez, scanez cursuri cu o usurinta uimitoare, am adresa de mail si, mai nou, blog:) In suflet, cred ca simt putzin nostalgia vremurilor apuse. De exemplu, nu suport fotografiile digitale, mi se par impersonale si parca nu transmit asa bine atmosfera si sentimentele ca cele clasice; parca derulatul unor imagini prin fatza ochilor nu se compara cu admiratul in grup al unui album din excursia la....cheile bicazului. Im place sa citesc, carti vechi, carti noi, nu conteaza...bune sa fie.....suntem cam putini (astia care citim cu adevarat) zilele astea, si asa o sa ramanem pana nu se implementeaza google books search(sau ceva de genul asta).
Nici o generatie nu o sa mai aiba sansa unei asemenea tranzitii (de la strigatul in fatza blocului, la bip-ca sa cobori). Cei mici de acum nu mai vor papusi si masinute, vor jocuri pe calculator, si telefoane mobile cu 3G si mp3. Ei merg in mall, noi mergeam in spatele blocului, ei circula cu taxi-ul, noi cu bicicleta. Muzica ii are ca puncte de referinta pe Britney Spears, Eminem si O-zone, poate o urma de BSB si Spice Girls.
O fi bine, o fi rau? Om trai si om vedea....