16 noiembrie 2008

Mananca, roaga-te, iubeste

Courtesy of Retarda, m-am intalnit cu aceasta carte.

Inainte de toate, punctul cel mai slab al ei, este coperta. Cand am vazut-o prima oara in librarii, nu m-am gandit decat ca e o alta carte chick-lit. Eram, la momentul respectiv, in cautare de o carte care sa insemne ceva. Asa ca nu m-am lasat influentata de comentariile favorabile de pe spate si nici de numarul urias de exemplare vandute. Asta si pentru ca stiu cum functioneaza marketing-ul, si mereu incerc sa citesc printre randuri. Defect profesional. De data asta, I was sooo wrong.

De ziua mea, in punguta de la Retarda, gasesc si cartea asta. Ca sa vedeti cat de incapatanata sunt, din iulie de cand e ziua mea si pana acum reticenta mea a invins. Doar ca, acum cateva zile, vroiam sa-mi umplu timpul de citit cu ceva scurt care sa nu ma retina decat pana maine cand imi parvine o carte pe care vreau sa o incep. Si asa s-a lipit de mana mea "Mananca, roaga-te, iubeste"

Citisem doar 10 pagini cand mi-am dat seama ca odihna de 7 ore intregi pe care o planificasem pentru noaptea aia s-a dus pe apa Sambetei. Nu stiu daca a remarcat cinvea pana acum, dar eu nu scriu pe blog decat despre cartile care lasa o urma peste sufletul meu. Nu-mi propun sa fac din blogul asta unul literar, dar, in cazul acesta, promit eu ca merita. Chiar daca, poate, coperta are si asupra voastra acelasi efect ca si asupra mea. E cam ca la Zadie Smith si "Dinti Albi"

Nu o sa va spun prea multe despre cartea asta. Pentru ca nu as putea sa spun totul si atunci as simti ca o nedreptatesc. Asa ca aleg doar esentialul.

In primul rand, nu este fictiune, este o poveste reala. Povestea autoarei a care viata se destrama si care simte ca nu o sa-si revina din depresia in care a intrat niciodata. Ba chiar se gandeste ca nu o sa mai supravietuiasca fara antidepresive.

Asa ca isi pune viata reala "pe hold" si pleaca intr-o calatorie in care vrea sa se dscopere cu adevarat, sa-si dea seama ce vrea, sa se descurce singura, sa invete sa traiasca fara sa fie jumatatea cuiva, sa-l descopere pe Dumnezeu si placerea, sa-si gaseasca echilibrul. Toate cuvintele astea imi par asa goi si asa rasuflate pentru a descrie sentimentele pe care le-am trait citit cartea, dar nu stiu pe care altele sa le folosesc.

Cartea este structurata in 3 parti - in functie de tarile pe care le viziteaza ea, dupa cum va dati seama si din titlu. Fiecare dintre cele 3 parti are ceva-ul ei special si inca nu ma pot hotari care imi place mai mult. Am descoperit o Italie pe care nu o percepeam asa, o Indie care m-a invatat arta meditatie, si o Indonezie, sau un Bali mai exact, unde poate nu totul e atat de roz cum vedem noi prin ochii turistilor.

Italia ma face sa ma gandesc la un cuvant care sa spuna totul despre mine, India ma face sa ma gandesc ca poate modul in care vorbesc eu cu D-zeu nu e cel mai potrivit de pe fata Pamantului si Indonezia ma face sa cred si in leacuri, desi reticenta mea era la fel de mare ca si cea in privinta acestei carti. In plus, imi plac serialele cu chirugi :) Poate o sa va povestesc si despre asta, odata...

Mi-au placut mult in cartea asta, conversatiile pe care Liz le are cu ea insasi, cu mintea ei, modul cum povesteste despre "Singurate" si "Depresie" ca si cand ar fi fiinte reale. Imi amintesc cu mare drag "Meditatia patru frati" , conform careia fiecare dintre noi avem patru frati invizibili - Inteligenta, Prietenia, Taria si Poezia care se nasc si acelasi timp cu noi si ne insotesc pe tot parcursul vietii.

M-am regasit atunci cand Liz povesteste ca vrea sa organizez totul, fara sa se lase cu adevarat sa traisca. Si in faptul ca planuiesc atata timp ce o sa fac weekend-ul urmator, saptamana viitoare, luna viitoare sau in vacanta urmatoarea, ca aproape nu ma mai bucur de prezent. Si mie, ca si lui Liz, mi-e greu sa cred ca daca o sa iau o pauza si o sa lenevesc o zi sau o spatamana, totul se va duce de rapa. Chiar si cand stau si dorm intr-o seara de la 10 ma simt vinovata. Cate puteam face in timpul ala pe care l-am dormit. Si totusi somnul este una dintre marile mele placeri. Asta si pentru ca niciodata nu apuc sa dorm cat as vrea.

Ar mai fi de spus, dar mi-e greu sa aleg. Si nu stiu cata rabdare aveti voi sa cititi. Asa ca, nu mai zic decat cititi "Mananca, roaga-te, iubeste". Riscati sa va placa!

13 noiembrie 2008

Isteria Adevarul

Se zice ca oamenii, in general, nu mai citesc. Ca prefera revistele, TV-ul si internetul. Si atunci, cum se face ca la ora 9 dimineata, in nici un coltisor din Bucuresti nu mai era nici un numar din Adevarul?

Pentru cine nu stie, Adevarul a lansat astazi o noua seride de carti, numita „ 100 de carti pe care trebuie sa le ai in biblioteca”. Ce imi place mie la colectia asta mai multe decat la toate celelalte de pana acum, este ca are carti „grele si adevarate”. Nu ca celelalte ar fi nu stiu cum, doar ca pe astea chiar trebuie sa le ai. Sa fim seriosi, cine nu isi doreste in biblioteca „Marile Sperante” sau „Anna Karenina”? Astazi nu am prins cartea. Am ajuns la chiosc la 5 minute dupa ce deschisesera. Nu mai aveau.

Stiu ca poate vanzatoarea poate le-a dat pe sub mana, ca pe salam si ciocolata in alte vremuri, si ca au fost si in tiraj destul de mic, astazi. In plus, fiind cartea care deschidea seria, era si gratuita. De peste 2 saptamani, o sa fie 10 RON. Ce m-a uimit e ca la toate chiscurile de ziare din drumul meu, nu mai aveau Adevarul. Cand ajung la birou, intru pe site-ul Adevarului. Si gasesc o multime furioasa de oameni care lasasera 7 pagini de comentarii in care cereau explicatii la articolul care anunta ca de azi incepe seria. A se vedea aici. Vad ca pana la ora asta s-au facut 18.

O sun pe mama, o rog sa caute si ea. Undeva, sper ca in Alexandria, nu s-a imbulzit lumea asa cu noaptea in cap sa cumpere o carte. Dar nici n-apuc sa termin de explicat ce vreau sa cumpere, ca mi-o si tranteste: „Sper ca nu te gandesti la cartea de la Adevarul. De la prima ora sa plange lumea ca deja nu mai e la chioscuri.”

Mai tarziu ma tine la curent: „. L-am trimis pe colegul meu sa caute cartea, si cand se apropia de un chiosc, vanzatoarea ii spunea inainte sa apuce el sa vorbeasca „NU MAI AVEM ADEVARUL”.

Si mai apoi...”In Alexandria a fost nevoie sa intervina politia sa calmeze populatia care era furioasa ca nu a mai apucat cartea de azi”.

Atunci mi-am dat seama ca a devenit o isterie. Chiar nu mai citeste romanul de rand? Si daca mai citeste, de ce se plange toata lumea ca nu citeste? Si daca nu mai citeste, de ce imi ia mie cartea de la „Adevarul”????