Bel Canto, Ann Patchett

Bel Canto statea de ceva timp pe "to read list" si cred ca sunt printre ultimii care au descoperit-o. Nu caut niciodata recenzii ale cartilor pe care vreau sa le citesc de teama ca una sau alta imi va dezvalui finalul. Nu mai am nici o placere sa citesc daca stiu deja cum se va termina. Evident ca de la regula asta fac exceptii cateva locuri si persoane in care am incredere ca doar imi vor starni curiozitatea, dar nu imi vor strica placerea de a descoperi singura evolutia personajelor si a actiunii pana la final. Dupa ce am terminat cartea, imi permit luxul sa vad ce au crezut si altii despre roman. Mi-am dat seama ca Bel canto e faimoasa si inca de ceva vreme.

Bel Canto m-a surprins si placut si neplacut. Totul incepe la o petrecere data de oficialitatile unei tari din America de Sud pt un investitor japonez in speranta ca il vor convinge sa investeasca in tara lor. Petrecerea are loc in casa vicepresedintelui tarii, sunt prezenti numai oameni de rang inalt- francezi, rusi, japonezi, italieni - si o cantareata de opera - Roxane Coss- care va da un recital. Ea este si unicul motiv pentru care japonezul a acceptat invitatia lor. Singurul care lipseste este presedintele tarii respective. Toti participantii la petrecere sunt luati ostatici de o grupare terorista, al carei scop era rapirea presedintelui absent.

Personajele raman inchise in casa vicepresedintelui peste 4 luni si este usor de imaginat ca intre ele se creeaza legaturi. Uneori previzibile, alteori nu. Timpul parca sta in loc, prioritatile se schimba. Sentimentele si relatiile dintre personaje sunt descrise atat de bine, incat m-am simtit foarte aproape de ei, parca eram si eu prinsa in casa. Si poate chiar eram, pentru ca in ziua cand am citit cartea, am anulat tot ce aveam de facut si am ramas alaturi de ei, de buna voie.

Ann Patchet reuseste cumva sa transforme o idee ce ar parea rasuflata intr-un studiu asupra caracterelor din casa, asupra gandurilor si sentimentelor unui grup de oameni care aparent nu au nimic in comun, decat banii si puterea pe care le detin in viata de dincolo de portile acestei case. In schimb, dragostea lor pentru opera, modul in care muzica ii atinge si placerea pe care le-o ofera trezesc in ei dorinta de a trai si de a-si recupera vietile. Prezenta lui Roxane, modul cum isi impartaseste arta si cum preia comanda, schimba vietile tuturor celor prezenti in vila vicepresedintelui. Sunt personaje in aceasta care pe care le-am iubit, altele care mi-au fost indiferente si unele pe care nu le-am suportat. Insa, fiecare dintre ele este complet si, in felul lui, fermacator. Ann Patchett creioneaza la fel de bine un individ, fie ca este vorba despre o tanara femeie terorista sau despre vicepresedinte care isi analizeaza viata plina de greseli, el insusi fiind plin de regrete.

Spuneam mai la inceput ca romanul m-a surprins atat in mod placut, cat si in mod neplacut. Pana acum am vorbit numai despre partile bune. Cele rele sunt, de fapt, una singura :), dar cu greutate. La cat de buna a fost cartea pe ansamblu, ma asteptam la un final cel putin la fel de bun. Ei bine, nu. Autoarea m-a surprins si aici. Finalul e dezamagitor si parca nu-i face onoare. Este singurul care ma face sa nu pun cartea asta sus de tot in topul preferintelor mele.