"Si au traiti fericiti pana la adanci batraneti..."

E fraza cu care se incheie orice basm care se respecta... dar imaginea pe care o sugereaza - o viata intreaga petrecuta unul langa altul de doi oameni care nu au facut altceva decat sa se iubeasca - nu prea reflecta realitatea vietii de cuplu. Sa crezi ca numai dragostea e suficienta pentru ca totul sa mearga perfect e total eronat. Din proprie experienta, ca sa pastrezi o relatie de cuplu e nevoie (pe langa iubire) de incredere, eforturi, tone de rabdare si intelegere, comunicare, ce mai- de o groaza de chestii adiacente iubirii. Incepem o relatie avand in minte tot felul de imagini prefabricate despre cum ar trebui sa se desfasoare viata noastra in comun. Ni se pare ca totul ar trebui sa fie numai lapte si miere. Si apoi ne dam cu capul de realitate - "mama lui nu ma poate suferi", "prietenele mele nu il suporta", "ai ei cred ca sunt prea inalt, prea scund"; sau "nu-ti mai lasa sosetele murdare in mijlocul sufrageriei", "schimba programul", "mai gateste si tu ceva" - si ne doare. Nu intelegem ce nu merge. Ei bine, poate merge, doar ca noi suntem prea ocupatzi sa facem comparatii cu imaginea ideala pe care o avem in minte. Cred insa ca doar prin "negocierea" vietii traite impreuna putem ajunge sa depasim aceste asteptari si sa le inlocuim cu altele, sper mai obiective. Eu inca nu mi-am invatat lectia, inca mai am astepari idealiste, desi imi dau seama ca numai mie imi fac rau. Toate par logice in teorie, dar cand vine vorba de the real thing...lucrurile se schimba. E clar ca inca mai am de invatat. Cand cunosc un baiat, imi creez un fel de imagine in minte, si daca el nu se dovedeste asa cum mi-am imaginat, ma desumflu imediat. Probabil, cand o sa ma fac mare :), o sa incetez sa fac asta si o sa astept sa descopar treptat ce are sa-mi ofere respectivul, nu sa ma astept, de la inceput, la cai verzi pe peretzi. Sper.