Iluzie de libertate

Se da o dimineata de marti. Se iau 2 best friends, si se pun la masa din bucatarie cu o cafea in fata. Una care tocmai a venit de la serviciu (night shift)si una care trebuie sa plece. Cam asa ne situam eu si retarda mea, ieri dimineata. Ne picau ochii in gura de somn. Ei fiindca tocmai terminase o noapte de munca si mie fiindca ora era mult prea matinala pentru creierul meu care functioneaza de la 11 spre pm. Incepem o discutie despre cum s-au schimbat vietile noastre de cand ne-am angajat full-time, si hop, apare si dansa, depresia. Inainte aveam timp de noi, de discutii, de iesit, de pierdut noptile si de invatat. Acum avem salarii, sefi si cariere (vezi doamne). Avem amandoua 2 joburi care ne plac, ne ducem cu drag la birou, salariile sunt bunicele, sefii sunt ok...si totusi ceva lipseste. Altii ar fi mai mult decat fericiti in pantofii nostri, dar noi nu, domne. Ca noi le vrem pe toate. Si scoala, si distractie, si salariu si cariera. Disperarea noastra a atins cote mexime, pana cand ne-a lovit ceva. Era o idee. Ce-ar fi sa tragem chiulul in ziua respectiva? Eu urma sa sun sa anunt ca mi-e rau si ea sa gaseasca pe cineva sa-i faca tura de diseara si totul era aranjat. Asa ca am pus mana pe telefoane, ne-am asezat pe canapea si ne-am anuntat sefii, cu parere de rau in suflet, ca nu vom putea ajunge la birou. Am lasat telefoanele jos, stateam pe canapea, holbandu-ne la peretele din fata.
Si apoi, amandoua o data: "Si acu' ce facem?":)) Ce dracu faceam cand nu eram angajate? Cum pierdeam timpul?? Ideile au navalit in secunda urmatoare. Toata ziua ne-am contopit cu canapeaua, am baut, am mancat junk food si ne-am uitat la filme. Dar, cel mai important, am sta impreuna ca old times si am lenevit. Am avut o zi doar pentru noi, o zi in plus fata de amaratul ala de weekend.
Am vrut si sa ne facem unghiile una alteia, dar nu am mai avut timp. Libertatea noastra a fost scurta. sau poate a fost doar o iluzie. A doua zi am luat-o de la capat. Cu o gura de oxigen in plus. Asta-i viata

Mi-e somn...

As vrea sa ma pot culca si sa nu mai fie nevoie sa ma trezesc decat cand m-am saturat de cearsafuri, de perne si de pat. Sa mai pot sa dorm cand vine masina de gunoi, cand toata lumea pleaca la birou, cand se trezesc pasarelele din teiul de langa geamul meu. Sa dorm o zi intreaga si sa dorm linistita, nu cu gandul ca a doua zi ma duc la birou. Sa dorm, sa dorm si iar sa dorm. Sa nu mai stiu de servici, de restante de pe vremea cand eram cu capul in nori, de verisori si de nuntile lor de rahat, de case si si de caldura.
Imi place sa dorm si imi place sa visez. Am visat ca dormeam, sau poate atipisem.....nici eu nu mai stiu.
Am obosit. Nu mai pot. Nu mai am vlaga. Vreau sa dorm!!!!!

Oare nu s-a ajuns prea departe?

Scriam intr-un post anterior ca sunt blog addicted....poate ca nu sunt chiar asa addicted, sau poate sunt altii si mai rau decat mine.
Post-ul asta il scriu ca si consecinta a articolului pe care tocmai l-am terminat de citit intr-o revista glossy. Subiectul articolului: cerere in casatorie prin intermediul blogului. O poveste frumoasa, despre doi oamnei care erau impreuna de 2 ani si el o cere in casatorie printrun mesaj lacrimogen postat pe blogul lui. Ea ii accepta cererea printr-un comment la postul respectiv. Ei par foarte incantati de ce li se intampla, dar eu ma intreb: Nu e deja prea mult????
Daca pana si cererile de casatorie am ajuns sa le facem online, incotro ne indreptam? Un mail scris pe furis la birou, in loc de un telefon sau o conversatie pe messenger in loc de o intalnire adevarata, parca mai merg....dar chiar si o cerere in casatorie?
Nu am fost si nici nu vreau sa ma tranform intr-o persoana care blameaza comunicarea prin internet. Sunt complet dependenta de internet, din toate punctele de vedere. Dar nici pana la extrem. Parca mi-ar placea sa fiu ceruta de nevasta intr-un mod mai traditional. Si prin traditional inteleg ca macar sa fim amandoi in aceeasi incapere sau la o distanta de cel putin 10 m.
Post-ul asta nu vrea sa fie o dezbatere pe subiectul internet vs face 2 face. Subiectul e mult prea lung si mie mi-e mult prea lene. Probabil ca cel mai bine e ca fiecare sa-si stabileasca propriile limite. Eu trag linia cand vine vorba de propuneri ce implica toata viata. Astea ar trebui facute fata in fata.