31 octombrie 2007

Ma enerveaza

...sa calc
...sa fac curat
...sa port conversatii de complezenta
...vantul (pe asta chiar il urasc)
...cuvantul "trebuie"
...ca pun orice la suflet
...ca nu am rabdare
...ca ma agit din nimicuri
...sa merg in locuri unde e "Fumatul interzis"
...Salma Hayek
...oamenii care nu sunt punctuali
...ca mi-e lene
...ideea de casatorie si ca "trebuie" (vezi mai sus) sa ma marit
...ca m-am ingrasat
...Retarda pentru ca nu scrie pe blog
...ca las lucrurile de azi pe maine
...ca n-am mai multi bani
...ca n-am mai mult timp sa citesc
...intalnirile cu rudele
...ca m-am facut mare

Later edit:
...persoanele care ragaie
...baietii care folosesc termenul "pizda" cand se refera la fete

Lista ramane deschisa

30 octombrie 2007

New Year's Eve



Should it be Prague or should it be London? El vrea Praga, eu vreau Londra. El vrea cu autocarul, eu vreau cu avionul. El ar vrea sa viziteze locuri interesante, eu as vrea sa ma bat cu bulgari de zapada. El are bani pentru asta, eu nu. Offff

29 octombrie 2007

REVELATOR

Consecintele unui test la marketing turistic:

Ioana: hai ca ma duc sa mai citesc ceva
Ioana: fara chef
Ioana: :((
Ioana: am facut o descoperire nemaipomenita
Ioana: senzationala1!!
Ioana: mie nu-mi place sa invat!!
Ioana: pe bune
Ioana: nu suport
corina: :))
Ioana: serios
corina: e bine ca te-ai prins tocmai acum
corina: :))
Ioana: am tot sperat
Ioana: poate mi se pare
Ioana: poate trebuie exercitiu
Ioana: tz
Ioana: nope
corina: discutia asta o pun pe blog
corina: :D
Ioana: nu-mi place
Ioana: pur si simplu
Ioana: :))

25 octombrie 2007

Bel Canto, Ann Patchett


Bel Canto statea de ceva timp pe "to read list" si cred ca sunt printre ultimii care au descoperit-o. Nu caut niciodata recenzii ale cartilor pe care vreau sa le citesc de teama ca una sau alta imi va dezvalui finalul. Nu mai am nici o placere sa citesc daca stiu deja cum se va termina. Evident ca de la regula asta fac exceptii cateva locuri si persoane in care am incredere ca doar imi vor starni curiozitatea, dar nu imi vor strica placerea de a descoperi singura evolutia personajelor si a actiunii pana la final. Dupa ce am terminat cartea, imi permit luxul sa vad ce au crezut si altii despre roman. Mi-am dat seama ca Bel canto e faimoasa si inca de ceva vreme.

Bel Canto m-a surprins si placut si neplacut. Totul incepe la o petrecere data de oficialitatile unei tari din America de Sud pt un investitor japonez in speranta ca il vor convinge sa investeasca in tara lor. Petrecerea are loc in casa vicepresedintelui tarii, sunt prezenti numai oameni de rang inalt- francezi, rusi, japonezi, italieni - si o cantareata de opera - Roxane Coss- care va da un recital. Ea este si unicul motiv pentru care japonezul a acceptat invitatia lor. Singurul care lipseste este presedintele tarii respective. Toti participantii la petrecere sunt luati ostatici de o grupare terorista, al carei scop era rapirea presedintelui absent.

Personajele raman inchise in casa vicepresedintelui peste 4 luni si este usor de imaginat ca intre ele se creeaza legaturi. Uneori previzibile, alteori nu. Timpul parca sta in loc, prioritatile se schimba. Sentimentele si relatiile dintre personaje sunt descrise atat de bine, incat m-am simtit foarte aproape de ei, parca eram si eu prinsa in casa. Si poate chiar eram, pentru ca in ziua cand am citit cartea, am anulat tot ce aveam de facut si am ramas alaturi de ei, de buna voie.

Ann Patchet reuseste cumva sa transforme o idee ce ar parea rasuflata intr-un studiu asupra caracterelor din casa, asupra gandurilor si sentimentelor unui grup de oameni care aparent nu au nimic in comun, decat banii si puterea pe care le detin in viata de dincolo de portile acestei case. In schimb, dragostea lor pentru opera, modul in care muzica ii atinge si placerea pe care le-o ofera trezesc in ei dorinta de a trai si de a-si recupera vietile. Prezenta lui Roxane, modul cum isi impartaseste arta si cum preia comanda, schimba vietile tuturor celor prezenti in vila vicepresedintelui. Sunt personaje in aceasta care pe care le-am iubit, altele care mi-au fost indiferente si unele pe care nu le-am suportat. Insa, fiecare dintre ele este complet si, in felul lui, fermacator. Ann Patchett creioneaza la fel de bine un individ, fie ca este vorba despre o tanara femeie terorista sau despre vicepresedinte care isi analizeaza viata plina de greseli, el insusi fiind plin de regrete.

Spuneam mai la inceput ca romanul m-a surprins atat in mod placut, cat si in mod neplacut. Pana acum am vorbit numai despre partile bune. Cele rele sunt, de fapt, una singura :), dar cu greutate. La cat de buna a fost cartea pe ansamblu, ma asteptam la un final cel putin la fel de bun. Ei bine, nu. Autoarea m-a surprins si aici. Finalul e dezamagitor si parca nu-i face onoare. Este singurul care ma face sa nu pun cartea asta sus de tot in topul preferintelor mele.

22 octombrie 2007

Demisie oficiala

Am primit-o pe mail. M-am regasit, am adaptat-o si am publicat-o. Here it goes

Subsemnata,va aduc la cunostinta decizia irevocabila de a demisiona
oficial din functia de adult pe care o detin acum abuziv.

Dupa o analiza detaliata a situatiei, m-am hotarat sa ma retrag si sa
preiau atributiile unui copil de sase ani, cu toate drepturile si
indatoririle pe care le-am avut candva, dar la care am renuntat cu prea
mare usurinta.

Vreau sa desenez cu creta colorata pe strada unde locuiesc, atunci cand trec oameni maturi si importanti spre serviciu, si sa nu-mi pese de stresul
lor in lupta cu minutele si traficul care ii asteapta.
Vreau sa fiu mandra de bicicleta mea cea rosie, fara sa ma intereseze cat
costa asigurarea pe anul viitor.

Vreau sa cred sincer ca bomboanele Tic-Tac sunt mai bune decat banii,
pentru ca le poti manca.

Vreau sa stau intinsa la umbra unui copac, cu un pahar de limonada in mana
si cu ochii la norii pufosi care alearga pe cer, intrebandu-se cu uimire
de ce adultii nu fac la fel.

Vreau sa ma intorc in trecut, la vremurile cand viata era simpla. Atunci
cand tot ce stiam se rezuma la cele sapte culori, cinci poezii, zece cifre
si vocea mamei care ma chema la masa cand nu imi era foame.

Vreau inapoi, atunci cand nu imi pasa de cat de putine lucruri stiam,
pentru ca nici nu stiam cat de putine stiam.

Vreau sa cred, ca odinioara, ca totul pe lumea asta este fie gratuit, fie
se poate cumpara cu pretul unei inghetate la pahar.

M-am maturizat prea mult si nici nu mai stiu cand m-am trezit mare. A fost
cu siguranta un abuz si imi cer iertare.

Am ajuns astfel sa aflu ceea ce nu ar fi trebuit: razboaie si purificari
etnice, copii abuzati si copii murind de foame, divorturi, droguri in
licee, prostitutie, justitie corupta, politicieni de mahala, biserici de
homosexuali, frati invrajbiti fara bani, ura, barfa.

Ce s-a intamplat cu timpul cand aveam impresia ca moartea este un concept
de poveste, ca doar imparatii batrani mor ca sa faca loc pe tron printilor
tineri, casatoriti cu printese castigate in urma ultimei zmeiade?

Unde sunt anii cand mi se parea ca tot ce ti se putea intampla mai rau in
lume era sa nu fii ales in echipa lui Marinica repetentul, atunci cand jucam
Prinsea in spatele scolii?

Vreau sa ma reintorc la vremea cand toti copiii citeau carti folositoare,
cand muzica era neotravita, cand televiziunea era pentru stiri si emisiuni
de familie, fara sex explicit si violenta implicita la fiecare zece
secunde.

Ce bine era cand credeam, in naivitatea mea, ca toata lumea din jur este
fericita deoarece eu eram fericita!


Promit solemn ca, imediat ce o sa-mi reiau atributiile de copil, o sa-mi
petrec dupa-amiezile catarandu-ma in copaci, calarind bicicleta varului
meu si citind Tom Saywer, ascunsa in camera mea, din fundul casei.


Imi iau angajamentul ca nu o sa imi pese de ratele casei, de facturile de
telefon, curent, gaze, apa, gunoi, cablu Tv si Internet, asigurari pentru
masini, asigurari de sanatate, taxe anuale de proprietate, credit-carduri,
iarba netaiata, computerul virusat si faptul ca masina a inceput sa vrea
la mecanic.

Va asigur ca nu o sa fiu pusa in incurcatura atunci cand o sa fiu intrebat:
"Ce-o sa te faci cand o sa cresti mare?", deoarece acum stiu: vreau sa fiu
COPIL.

Gata cu plecatul la serviciu cand ar trebui sa dorm si sa-l visez pe Florin
Piersic - Harap Alb, gata cu stirile despre teroristi, bombe si caderi de
avioane.


Gata cu barfele anturajului,gata cu hernia de disc, par grizonat, ochelari pierduti, medicamente scumpe si dinti de portelan.


Gata, stop, cedez! Demisionez din functia de ADULT. Vreau sa cred in
sinceritatea zambetelor, nobletea vorbelor, o lume a cuvantului dat si
respectat, a dreptatii, a pacii, a viselor implinite, a imaginatiei
innobilate, si a ingerilor buni

Fiti voi mari si importanti, si ocupati, si ingrijorati. Eu vreau sa cresc
MICA!

1 octombrie 2007

Pauza

Dragii mei,

Facem o pauza de la blogarit ca ne mutam un pic cat vin niste neni priceputi sa ne renoveze casa. Plecam cu catel, purcel si tot ce mai avem pe capul lu' Retarda care si-a facut blog nou (sa vedem cat o tine) Nu avem obrazul asa gros sa o rugam sa mai stam si pe blog la ea acasa. Consideram ca am ingrosat destul obrazul cand, vrand nevrand a trebuit sa ne gazduiasca pentru 2 saptamani si unu paste alta trebuie sa o mai suporte si pe Zuri care inca nu a invatat unde sa faca pipi si caca. Iart-o, fidelutzo, ca nu stie ce face. In rest, promit eu ca e cuminte. Da sa mor io ca nici tu nu stiai unde trebuie sa faci caca la 2 luni juma si pun pariu ca faceai pe tine. Nu-i asa ca ne ierti?? A, si inca o chestie. Iarta-ne si daca iti terminam otetul ca sa curatam pipi al lui Zuri. Avem intentii bune!! Mai multe scuze la sfarsitul perioadei (nu pot sa prezic de pe acum ce o sa se mai intample) si o recunostiinta vesnica din partea noastra pt Retarda. Sarumana!!!!

P.S.: Multumim si lui Madalin si Dragos. O sa incercam sa va dernjam cat mai putin. Speram ca Zuri sa nu va faca zile amare. Daca totusi va face, ganditi-va ca e doar pt 10 zile si ca ca nu are decat 2 luni jumate. Nu e prea constienta ca face pipi peste tot. Multumim.

La mall


De mult ne-am dat seama ca, la mall si nu numai, prostul daca nu e si fudul parca nu e prost destul. Povestea urmatoare este auzita de la little bro care se duse si el la mall, ca orice provincial, sa-si cumpere adidasi inainte sa inceapa scoala. Se plimba el printre rafturi, cand a auzit 2 "tovarasi" palavragind. Tovarasii astia erau de aia jmekeri, care sigur nu-si luau adidasi fiindca incepea scoala, ci fiindca se plictisisera de aia de acasa. Sigur cunoasteti aceasta furnicutza de mall, nu are sens sa mai stau eu acum sa vb despre asta. Poate o sa stau altadata. Acum ma grabesc. Ca sa lamurim eventulele nelamuriri, discutia care urmeaza era despre culoarea din poza de mai sus sau una foarte asemanatoare cu ea:

Unul: Ia uite, ba, manca-ti-as ce culoare au adidasii astia! Ce culoare e asta mah? Cand ma uit asa imi pare albastru, cand il dau mai asa mi se pare negru!
Celalalt: E siclam, ba, cretinule!!!

No comment, again.