Pana cand moartea sau altcineva ne va desparti...

Am aflat de curand ca mama unei prietene are amant. Ea nu stie si nici nu va afla de la mine. Nu cred ca e treaba mea. Eu nu as vrea sa stiu ca mama are pe altcineva.

Ceea ce m-a surprins pe mine e modul cum am reactionat eu. Nu am fost nici pe departe oripilata asa cum as fi fost cu cativa ani in urma. Nu am judecat-o de loc. Desi o cunosc pe aceasta femeie de ceva timp, recunosc ca nu m-as fi asteptat. Pur si simplu, nu pare genul de femeie care sa aiba curajul sa faca un asemenea gest. Eu, in loc sa o condamn, am admirat-o. Bravo ei ca are curajul sa lupte pentru fericire.

Inteleg si de ce nu divorteaza, de ce nu isi distruge familia si de ce nu o distruge si pe cea a amantului ei. Prea multi oameni ar suferi si doar ei ar fi fericiti. Au gasit solutia de mijloc. Societatea ar condamna-o instant, si doar pe ea nu si pe el. Cel mai probabil, si copiii ei ar respinge-o. Ar pierde tot ce a acumulat intr-o viata intreaga. Si asta doar pentru ca a vrut alt barbat in viata ei, altul decat cel pe care il alesese in tinerete.Trist, dar adevarat. Viata uneori ne pune si in asemenea situatii.

Indata ce ai devenit sotie si mama, incetezi sa mai fii femeie? Nu cred. Dar cum le impaci pe amandoua? E clar ca solutia ideala ar fi ca omul de langa tine sa iti implineasca toate nevoile. Dar ce te faci daca nu e asa? Ce faci daca peste 20 de ani iti dai seama ca iti doresti pe altcineva langa tine? Risti totul pentru iubirea ta? Sau nu?

Ma intreb: cum facem sa fim fericiti si impliniti, daca ceea ce ne dorim noi nu e in concordanta cu normele societatii? E chiar asa de condamnat sa ai un amant? Sau mai bine zis, e asa rau sa ai si un amant si sa iti mentii si o viata de familie? Cine stabileste ce e bine si ce nu? Nu ar trebui sa stabilim noi? Si sa nu ne pese de ce se susoteste la colt de strada? Dar cum sa facem asta? Cum sa fim fericiti, daca fericirea nostra ne e oarecum interzisa?


Ma intreb cum as reactiona eu daca as afla ca mama are un amant. Dar voi?